Așadar, ne reîntîlnim după fix 15 ani. Nu te-ai schimbat deloc. Fața ta aspră roade din suflet la fiecare atingere ca de șmirghel, împuținându-l, lăsând în loc o senzație de gol. Un ziarist care dă nas în nas cu tine crede că acum nu va mai fi la fel, că între timp a găsit antidotul, că anii de meserie l-au făcut imun la vârtejul emoțional pe care îl produci la atingere. De fiecare dată însă, reușești să-l păcălești. Îți tragi seva din pasiune, iar pasiunile, chiar și atunci când par închise definitiv în sertarele timpului, revin mereu și bântuie prezentul.
Niciun cifru nu poate ține captivă dimineața aceea de mai. Undeva, într-o camera de hotel din apropierea gării din Istanbul, lumina intra stingher printr-un gemuleț ca de celulă, iar din baie venea un miros de apă stătută. Trei ziariști înghesuiți într-un spațiu de 10 metri pătrați, departe de imaginea strălucitoare despre meseria pe care o vezi, uneori, în filme. Niciunul nu se plângea, însă. Deși totul era proaspăt în minte, instinctiv știau că asistaseră la unul dintre cele mai importante momente din istoria fotbalului, un meci despre care se va vorbi și la mulți ani după ce ei nu vor mai fi.
Nu auzeau forfota Constantinopului care se trezea la viață, dar nu pentru că ochiul de geam împiedica sunetul. Tinitusul, țiuitul din urechi, și vocile răgușite erau urmele fizice ale serii precedente. Erau rămășitele înfundate de „You”ll never walk alone”, imnul – în același timp melancolic, plin de forță, dar și de speranță – cântat de 40.000 de fani ai lui Liverpool pe un stadion construit la capătul civilizației, într-un câmp pustiu de la marginea orașului.
Cu puține ore în urmă, văzuseră, ascultaseră, mirosiseră cea de-a opta minune a lumii. La pauză, Milan condusese cu 3-0. „Dacă se termină 5-0, nu o să mă mai pot întoarce în redacție din cauza miștourilor„, gîndea unul dintre ei. Era fan înrăit FC Liverpool. Din puținele economii, făcuse deplasarea la Istanbul și acum stătea cocoțat în înaltul tribunei de pe Ataturk Stadium, suflat de briza rece și copleșit de tristețe. Colegul său de breaslă, fan Juventus, încerca să-i împărtășească din amar. Era uimit de driblingurile lui Kaka din prima repriză, dar nu o putea suporta pe Milan și empatiza cu durerea echipată în roșu.
Brusc, după câteva minute, vântul Bosforului n-a mai adus sporovăiala italienilor de la peluza din dreapta. „When you walk through the storm hold your head up high…”. Ca un spirit ieșit din lampa frustrării, You”ll never walk alone s-a ridicat din peluza englezilor și a început să scormonească indiscret sufletele din stadion. Unii italieni aflați în seara aceea în tribună jură că au simțit atunci o forță necunoscută care i-a înfundat în scaune. Pentru ca efectul să se vadă și pe tabela de marcaj care arăta dezolant, spiritul mai avea nevoie de un trup în care să se încarneze atunci, pe loc.
„Ascultați!, le-am zis jucătorilor. Ascultați asta. Cântecul celor 40.000 de fani a intrat plutind prin tunel, în vestiar și în inimile noastre”, povestește căpitanul lui Livepool, Steven Gerrard, în autobiografia sa. „Încrederea a început să curgă din nou prin mine. Instinctul meu natural este să ripostez. Bătut de prietenii fraților mei în Ironside, refuzat de cei din Lilleshall, răvășit de accidentări, eram obișnuit cu loviturile grele”.
Urmarea o știți sau o bănuiți. Gerrard a înscris golul de 3-1 și a scos penaltyul din care Alonso a egalat la trei. Totul în 6 minute. La un sfert de oră după pauză, scorul se făcuse 3-3. În tribună, doi ziariști români se îmbrățișau, înnebuniți de doza superconcentrată de adrenalină oferită de lunganul cu freză de școlar și cu mina îngândurată a unui adult care poartă pe umeri toată povara lumii. Dacă Dumnezeu ar fi decis atunci că 28 de ani i-au fost suficienți pe lumea asta, ziaristul fan Liverpool ar fi acceptat zâmbind soarta.
A doua zi dimineață, într-un hotel luxos din Istanbul, lunganul făcea ochi. Urechile îi țiuiau drăcește, gâtul îl ustura. „Unde dracului sunt? Ochii mei se luptau să facă față luminii zilei care curgea prin ferestre. Treptat, forma unui obiect mare mi-a apărut în fața ochilor, la capul patului. Să mă ia naiba! E Cupa Campionilor. Stătea acolo, în fața oglinzii. Vedeam dublu. >, i-am spus. Nu mi-aduceam aminte cum am adus-o în cameră, dar nu-mi aminteam nici cum am ajuns eu în cameră. Timp de douăzeci de minute, am rămas așa, holbându-mă la ea. Doar noi doi!”.
Au trecut de atunci aproape 10 ani, iar băiatul dintr-o suburbie a orașului Liverpool a devenit una dintre cele cunoscute fețe din lume. În anii scurși după minunea de la Istanbul a fost la un pas să semneze cu Chelsea, disperat de lipsa de atenție a lui Liverpool, a refuzat apoi toate celelalte oferte, a câștigat Cupa Angliei, Cupa Ligii și a mai jucat o finală de Champions League. După fiecare trofeu câștigat, Gerrard a schițat un zâmbet discret, apoi a plecat cu mina sa îngîndurată, aproape tristă, în căutarea marii iluzii a carierei sale și a ultimilor 25 de ani din istoria lui Liverpool: titlul de campioană. Ghencea, 2009: Steven Gerrard semnează zîmbind un autograf pe spatele tricoului cu numele său purtat de ziaristul Ovidiu Ionescu
Câte un atom din Steven Gerrard se află în sufletul fiecărui fan, din Hong Kong și până în Chile. Doi dintre prietenii ziaristului român de la Istanbul s-au căsătorit pe Anfield și, în zilele de meci, fie semifinale de Liga Campionilor sau, mai recent, meciuri de Cupa Ligii cu Oldham sau Middlesbrough, Stevie G se transformă în „Copilu”” sau „Puiu””, alinturi pe care și le dau de obicei iubiții. Pentru fiecare dintre ei, apariția ta de astăzi este ca un vis urât.
În iarna lui 1999, a fost plecarea lui Steve McManaman la Real Madrid. Fusese idolul adolescenței fotbalistice. Azi, despărțire, te-ai întors sub forma altui anunț absurd. „Livepool FC confirmă că Steven Gerrard va părăsi clubul la finele acestui sezon”. Lunganul și spiritul său tovarăș au încercat ca niște Sisifi să câștige titlul, acum câteva luni au fost foarte aproape, dar tocmai Steven Gerrard a alunecat în meciul cu Chelsea și povara s-a rostogolit, din nou, la vale. La 35 de ani, lunganul nu mai are nici răbdarea și nici forța să o care spre vîrf.
Decizia doare, dar Gerrard știe că oriunde va merge, în America sau în țările arabe, spiritul care s-a încarnat sub fața sa tristă de școlar îl va urma fidel, ca un cățel credincios. Stevie G, zis și Copilu”, și-a câștigat cu vârf și îndesat acest însoțitor într-o seară de mai, la Istanbul…
25 mai 2005. Lunganul și spiritul Istanbului, la câteva minute după cea mai dramatică finală de Champions League din istorie
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER